vineri, 7 aprilie 2017

Jurnal 1992-urmare

2 noiembrie 1992
Luni. Aseară, Liviu ne-a povestit despre mînăstirea de la Rîmeț, unde s-ia petrecut două zile, sîmbătă și duminică împreună cu Ica Fiț și familia Vulturar . Era foarte impresionat de viața măicuțelor de acolo și mai ales de înțelepciunea bătrînului preot.

În cancelarie, azi, ca-n toate zilele, măcar două persoane joacă table, pînă sună clopoțelul pentru ora următoare.

Prin sat, subiectul discuțiilor a fost trista moarte a  Aureliei Lazea, soția lui Todoru' Ficușii, o femeie tînără, de numai 44 de ani. N-am înțeles ce boală a răpus-o, dar știu că a zăcut o vreme.
 Acasă, frig și dezordine mă așteaptă mereu, deci și azi.

          ************************************************************************
3 noiembrie 1992

Marți. Marți și joi am ore cu clasele mici(1-4). Am mult de lucru, dar copiii sînt mai interesați și obțin un plus de satisfacție
Am lucrat trei ore pentru bibliotecă. Nu în bibliotecă, unde este prea frig și nici nu se arată vreun semn că vreodată lucrurile s-ar putea îmbunătăți. Am cabinetul de franceză și aici duc periodic cărți din sala bibliotecii. Dar ce istorie! Nu voia directorul să-mi dea voie să-l fac. De ce? Nu am înțeles. Eu am primit mobilier: mese, scaune, rafturi pentru cărți, dulap pentru materiale, cărți, hărți, caiete de lucru, hîrtie, creioane și culori, acuarele, absolut tot ceea ce aveam nevoie. Copiii sînt fermecați!

   *****************************************************************************
Ieri, am fost la înmormîntare, desigur, iar astăseară am fost la priveghi. A murit tatăl lui Traianu' lii Sabin, un om bătrîn, care are fii și fiice de vîrste foarte diferite. 
Nu am mai fost la ei de multă vreme, eu cel puțin, din 5 septembrie de la nuntă cînd am fost nașii lui Viorel și Carmen, împreună cu preotul, cu Dănuț și cu Flueraș.

   **************************************************************************
4 noiembrie 1992 

Miercuri. Am zis că mergem  la înmormîntate, dar nu ne-am dus decît la cimitir . Era prea complicat să lasăm pe cineva cu orele noastre.
Obiceiul este ca după slujba de înmormîntare, în curte, să se dea pomană, covrigi, peste sicriu și să se pună masă, pentru toată lumea. Apoi, se pleacă la cimitir.
Aseară, la priveghi era foarte multă lume, înghesuială mare. Poate și la înmormîntare au fost mulți, dar la cimitir nu au mai venit pentru că ploua și s-a făcut frig de tot.

Aseară, unul dintre frații lui Traian povestea cum a plecat el de acasă. A plecat în Banat să-și facă un rost pe acolo. Se sfia să zică „Tata a fost rău cu noi”. Zicea: „A fost un om mai sucit, mai încăpățînat și nu avrut să-și aline copiii pe averea lui. Ne-a alungat pe toți” . Nu o spunea cu necaz, nici cu regret.  Celălalt frate, plecat și el pe alte meleaguri a precizat: „A fost rău, nu l-a lăsat inima să dea ceva din averea lui copiilor săi. Nu a dat nimic, nu ne-a ajutat cu nimic. Noi am fost obligați să plecăm”. Oamenii îi cunoșteau așa cum îl știuseră și pe bătrînul tată, îi acultau cu respect. Au dus-o greu, au plecat dar au reușit. Nu cred că era un caz singular. Mama lor murise. Bătrînul tată s-a recăsătorit și a avut alți copii. Povestea lor era desosebit de interesantă, nu a putu s-o spună pînă la capăt fiindcă a intrat în casă un ins foarte beat care l-a întrebat pe cel ce povestea, cine este. Avea o țigară foarte puturoasă în colțul gurii. Femeile se temeau că se va arde, nimeni nu era într-o stare calmă deși pînă atunci fuseseră foarte răbdători unii cu alții. Atmosfera s-a stricat oarecum, unii au plecat, alții au ieșit la aer .

Acasă, am avut o discuție cu Martin despre fumat.

   **************************************************************************


                                      

joi, 6 aprilie 2017

Un pic de ordine

6 aprilie 2017

Joi. Am recuperat dintre obiectele destinate pubelei vechile mele jurnale pe care am să le rescriu aici. Nu știu încă după ce reguli am s-o fac, dacă modific unele lucruri sau nu, dar mai ales nu știu dacă voi face adăugiri și explicații pentru o  mai bună înțelegere a ceea ce voiam să zic în contextul acelor zile. Am să încep cu cele mai recente, le-am scris pe niște caiete dictando, care fiind mai multe și mai mici au toate șansele să fie aruncate. De ce să nu recunosc, aceste caiete mi-au plăcut foarte mult, pentru mine este important să-mi placă pe ce scriu, astfel scrisul devine momentul meu. Timpul se oprește pentru o clipă.
Caietele le-am primit de la un bătrîn domn, fost militar de profesie, în Congo belgian, împreună cu alte lucruri: cărți, creioane, acuarele, cărbune pentru desen, gume, tușuri, tocuri și penițe, tablouri în acuarele realizate și semnate chiar de el... J'ai eu la chance de le rencontrer un jour: M. Béranger.

Deci:

1 noiembrie 1992

Duminică. Să-mi reiau jurnalul! Așa aș avea impresia că lucrurile se pun la punct...Nici nu știu în cîte sîntem azi. M-am dus la calendar: 1, duminică. Numai bine! Încep cu...un început! 
În timp ce eu scriu în acest frumos caiet, nu puteam să scriu dacă nu-mi plăcea caietul, celelalte lucruri așteaptă. Oricum, nu le puteam face pe toate. Sînt singură în camera copiilor . Martin tocmai a ieșit.
În anul de grație 1992, 1 noiembrie, după aproape trei ani de la revoluția pe care nu am notat-o în jurnalul meu și mi-am reproșat asta zilnic, dar degeaba, familia mea  se găsește în următoarea fază a existenței sale: 
Liviu este bine. Nu se mai vaită de diferite boli reale sau imaginare, care mai de care mai înspăimîntătoare ( în '89 se trata de sifilis, de care am serioase motive să cred că nu-l avea, apoi a fost bîntuit de sida...) Poate că nu se mai vaită din eroism, poate suferă în tăcere. Mai încearcă să uite pe la cîrciumi. Sînt o grămadă! Principalul este să se simtă el dacă nu bine, măcar liber. Mă cam îngrijorează, dar încerc să-l las în pace. El face la fel în ceea ce mă priveșe, mă lasă în pace! Dar...mi-a reproșat mereu că nu mai țin jurnal. Cred că mi-a și promis să nu-și mai bage nasul prin el, în secret.
Boni este student la ANEF-București, suferă de foame pe acolo și se simte singur pentru că a avut astă-vară un mare „chagrin d'amour”. Își face el rost, nu știu cum, de cîte o astfel de suferință.
Liviuț este la Turda, în ultimul an de liceu și suferă și el de de toate: bătrînii (bunicii, unchiul Aurel, buna) și el însuși care doarme prea mult și mănîncă prea puțin...În schimb sînt o mulțime prin jur care nu se mai pot lipsi de el, pentru că pune mîna și lucrează foarte bine. Geniul practic al familiei!
Martin este extrem de ocupat. El este încă aici, deși mai anul trecut voia să plece la Cluj la „școala de desen”, dar voia arzător .  Anul acesta nu mai vrea deși unchiul HH și mătușa sa ar fi fericiți să-l ia la ei, măcar în trimestrul al II-lea, pentru ca, la anu' să-l trimitem împreună cu Iuliana la Cluj. Nu mai vrea și pace! A descoperit, în fine, că viața este foarte interesantă acasă.
Casa noastră, nu are rost s-o descriu pentru că a făcut-o deja, în mod genial Françoise Malet-Joris în  „La maison de papier”, o carte pe care am primit-o de la Marie-Françoise Crélot acum doi ani cînd am fost în Belgia. De fapt, atunci, am primit o mulțime de cărți, nici nu am unde să le mai pun. Acum știu care de unde o am, dar , pentru mai tîrziu, m-am gîndit să-mi notez pe fiecare numele persoanei care mi-a dăruit-o pentru că uitarea e omenească deși oamenii au ceva împotriva ei.
Casa noastră, ca să revin, este într-un continuu du-te-vino, mai ales în vacanțe. Poți întîlni pe aici băieți și fete pe care eu-una să nu-i cunosc...Încerc să mențin ordine, dar nu prea reușesc.